Praful, și nimic altceva
O pânză se șterge de praf cu o pensulă lată și moale sau cu un pămătuf de puf, ușor, de sus în jos, o dată la câteva luni. Atât.
Ce nu se face niciodată: apă, lavetă umedă, soluție de geamuri, alcool, ulei „de lustruit", spray de mobilă. Toate atacă vernisul, iar unele dizolvă direct culoarea. Dacă pe lucrare a ajuns ceva — fum de bucătărie, o pată, un strat gros de murdărie — nu încerca s-o cureți singur; e exact momentul pentru un restaurator.
Ramele cu sticlă se curăță cu soluția pusă pe cârpă, niciodată pulverizată pe sticlă: lichidul se prelinge sub ramă și ajunge la hârtie.
Lumină, căldură, umezeală
Soarele direct decolorează pigmenții — cel mai repede roșurile și violeturile — și usucă suportul. O oră pe zi, ani la rând, se vede. Lucrările pe hârtie sunt cele mai sensibile, apoi acuarela, apoi uleiul; acrilul rezistă cel mai bine.
Camera potrivită e cea în care stai și tu bine: 18–24 °C și 40–60% umiditate. Sub 40% pânza se strânge și pelicula crapă într-o rețea fină; peste 65% apare mucegaiul, mai ales pe hârtie și pe spatele pânzei. Un aparat de măsurat umiditatea costă cât o cafea și lămurește o dată pentru totdeauna dacă e o problemă în casă.
Variațiile bruște fac mai mult rău decât o valoare constantă, chiar nepotrivită. De-aia nu se atârnă lucrări deasupra caloriferului, lângă șemineu sau pe peretele din spatele aragazului — vezi și unde nu se atârnă.
Ceramica și sticla
Piesele de ceramică și de sticlă cer altceva decât o pânză, fiindcă la ele se pune și problema spălatului.
Ceramica smălțuită se spală cu apă călduță și puțin săpun neutru, cu mâna, și se șterge imediat. Nu la mașina de spălat vase: temperatura și detergentul mănâncă smalțul și decorurile pictate deasupra lui. Ceramica nesmălțuită, poroasă, se șterge doar cu o cârpă ușor umedă — nu se cufundă în apă, fiindcă o trage în ea.
Piesele de sticlă se țin departe de marginea raftului și se ridică de corp, nu de toartă sau de gât. Sticla colorată se decolorează și ea la soare direct, deși mult mai încet decât culoarea de pe pânză.
Pentru amândouă, dușmanul adevărat e șocul: de temperatură — apă fierbinte peste o piesă rece — și mecanic. Un raft stabil, departe de ușile care se trântesc, rezolvă aproape tot.
Transport și depozitare
- O pânză se ține de ramă sau de marginile șasiului, niciodată de sârmă și niciodată cu degetele pe suprafața pictată.
- La transport, un carton peste față și unul peste spate, prinse cu bandă între ele, nu pe lucrare. Folia cu bule doar peste carton, niciodată direct pe culoare: se lipește.
- Lucrările se poartă și se depozitează în picioare, pe muchie, nu culcate una peste alta.
- Într-un depozit, între lucrări se pune un carton, iar tot teancul se ridică de la podea pe un grătar de lemn. Niciodată în pivniță sau în pod, unde umezeala și temperatura fac ce vor.
- În mașină, lucrarea stă în habitaclu, nu în portbagaj vara: acolo se trece ușor de 50 °C.
Când se cheamă un restaurator
Semnele care cer om priceput sunt puține și limpezi: pelicula de culoare crapă și se ridică în solzi, pânza s-a rupt sau s-a găurit, a apărut mucegai pe spate, vernisul s-a îngălbenit până schimbă culorile, sau lucrarea s-a udat. În toate cazurile astea, o încercare de reparat acasă face paguba mai scumpă.
Până acolo, o lucrare atârnată bine, ferită de soare și ștearsă de praf de două ori pe an trece prin decenii fără să ceară nimic. Dacă ai luat o lucrare de la noi și nu ești sigur ce are, scrie-ne de pe pagina de contact, cu o fotografie — spunem cinstit dacă e ceva sau nu.