Uleiul
Pigment frecat în ulei de in. Se usucă prin oxidare, nu prin evaporare, și de-aia încet: la suprafață în câteva zile, în adâncime în luni. Pentru pictor, încetineala e tocmai unealta — culoarea rămâne lucrabilă, se poate întinde, șterge și relua zile la rând, iar straturile subțiri se pun unul peste altul, așa încât lumina trece prin ele și se întoarce. De acolo vine adâncimea pe care nicio altă tehnică n-o dă la fel.
În timp, un ulei bine păstrat rămâne aproape cum a fost. Se poate îngălbeni stratul de vernis, dar acela se curăță și se reface de un restaurator. Lucrările în ulei pe pânză de la galerie sunt strânse în colecția lor.
Acrilul
Pigment într-o emulsie de rășină acrilică, subțiat cu apă. Se usucă în minute și devine o peliculă elastică, care nu mai reacționează la nimic. Pictorul lucrează repede și pune culoare peste culoare fără să aștepte, deci gestul rămâne viu; în schimb nu prea are cum să întoarcă ce a făcut.
Rezultatul are de obicei contraste mai tăioase decât uleiul și culori care rămân aprinse: acrilul nu gălbenește. E și tehnica cea mai rezistentă la lumină și la umezeală, deci prima alegere pentru un perete însorit. Vezi acrilurile pe pânză.
Acuarela și guașa
Amândouă sunt pigment cu gumă arabică, subțiat cu apă. Acuarela e transparentă și lasă hârtia să lucreze — albul din lucrare e chiar hârtia, nu culoare albă. Guașa e aceeași poveste, dar cu cretă în compoziție: acoperă, e mată și catifelată.
Sunt tehnicile cele mai neiertătoare, fiindcă aproape nimic nu se poate corecta, și cele mai sensibile la lumină. O lucrare pe hârtie se ține obligatoriu sub sticlă, de preferat una care taie ultravioletele, și departe de ferestre.
Tempera și tehnicile mixte
Tempera leagă pigmentul cu o emulsie — clasic, gălbenuș de ou. Se usucă repede, are o strălucire mată aparte și e tehnica icoanelor și a picturii medievale; azi apare mai des în lucrări mici și în studii.
„Tehnică mixtă" înseamnă exact ce spune: mai multe materiale în aceeași lucrare — acril cu pastel, ulei peste colaj, tuș peste acuarelă. Nu e un semn de calitate nici într-un sens, nici în altul; e o descriere cinstită atunci când o singură denumire n-ar fi adevărată.
Suportul: pânză, carton, lemn, hârtie
- Pânza pe șasiu — cea mai obișnuită. Ușoară, se atârnă simplu chiar și la dimensiuni mari, și „respiră" odată cu camera. Poate fi întinsă din nou dacă se lăbărțează în ani.
- Cartonul, entelat sau simplu — rigid, ieftin, folosit mult la studii și la lucrări mici. Nu se deformează, dar colțurile se lovesc ușor. Uleiurile pe carton sunt de obicei cele mai accesibile lucrări dintr-un catalog.
- Lemnul sau panelul — cel mai stabil suport care există, dar greu. Apare la lucrări mici și la icoane.
- Hârtia — pentru acuarelă, guașă, desen. Cere sticlă și ramă, deci socotește și costul înrămării.
De ce contează la preț
La aceeași semnătură și aceeași mărime, un ulei pe pânză costă de obicei mai mult decât un acril, și amândouă mai mult decât un studiu pe carton sau pe hârtie. Nu fiindcă materialul ar fi mai scump, ci fiindcă în spate stau alt timp de lucru și altă intenție.
Asta nu înseamnă că studiile sunt de ocolit — dimpotrivă, sunt cel mai bun mod de a începe o colecție, și au uneori o prospețime pe care lucrările mari o pierd. Înseamnă doar că eticheta explică diferența de preț, iar acum poți s-o citești.